Prima zi: nebunia începe azi!

    Se aşteptase să fie luat la întrebări, apostrofat, trimis înapoi unde-i era locul, pus la respect şi chiar concediat, dar telefonul primit în miez de noapte, pe când încă se mai afla la birou, cu capul îngropat în dosarele pe care Joanna, asistenta sa personală, i le trântise în faţă cu un dezinteres vădit, îi trezise instinctele.
    Cei care jonglau cu viaţa lui Delyn Amiel erau departe de amatorism. Da, clienta sa îşi băgase nasul unde nu-i fierbea oala şi lucrul acesta supărase pe cineva de care până şi el, Paul Davisson, se temea instinctiv, fără a-l cunoaşte. Dar slujba lui era aceea de a o ţine pe tânăra deputată în viaţă, dacă nu măcar în siguranţă. Iar mesajul, rostit clar în receptor, ba chiar şi repetat, îi dezvăluia existenţa unui complot.
    "Trebuie să-i asiguri spatele domnişoarei Amiel. Sunt pe urmele ei. Ai înţeles? Scoate-o imediat de acolo!"
    Vocea - o femeie care-şi păstrase sângele rece pe toată durata monologului - fusese curmată brusc de trântitul receptorului în furcă. Degetele lui Davisson se încleştaseră pe receptor. Ideile i se învălmăşeau în cap, haotice, străduindu-se, forţându-se să le dea o formă.
    Da, trebuia să fie un complot. Existenţa în sânul acelei grupări secrete care o ameninţa pe Delyn a cuiva care, nebănuit de nimeni, îi ţinea partea, era aproape la fel de reală cum erau pentru el personajele din cărţile lui J.K. Rowling, ale căror aventuri le citea în fiecare seară copiilor săi. Dar un agent dublu, dispus să-şi ofere serviciile celui care plătea mai mult...

    - Joanna, îşi strigă el asistenta, ridicându-şi haina de pe spătarul scaunului.
    Femeia apăru în prag, iar Paul putu să-i citească pe chip oboseala cronică amestecată cu plictiseala. Biroul său şi, implicit, angajaţii săi, anchetau cazuri de crimă, înşelătorii fiscale şi, în general, tot ce putea fi adus în faţa unui judecător. De când începuse toată nebunia asta cu ameninţările la adresa lui Delyn, toate resursele micii sale companii se consumau pe telefoane, delegaţii în străinătate şi anchete în birourile Comisiei Europene. Salariile tuturor fuseseră reduse, dacă nu chiar suspendate, până la finalizarea cazului pe care el însuşi îl decretase pe maximă importanţă.
    - Joanna, vreau să iei acest dosar şi să te duci acasă. Ia-ţi liber săptămâna viitoare şi du-te în concediu.
    - Ar trebui să fiu îngrijorată? îl chestionă ea, mestecând cu un aer nonşalant o bucată de gumă. Pari serios.
    Davisson îşi ridică privirea şi îi întinse dosarul.
    - Sunt serios, Joanna. O să găseşti în interiorul plicului câteva instrucţiuni, în caz că mi se întâmplă ceva. Să nu ai încredere în nimeni.
    Asistenta îşi primi sarcina absentă, deşi avea atâtea întrebări să-i pună. Lucrau de mai bine de trei ani împreună, iar el nu-i acordase niciodată atâta credit. Schimbarea pe care o ghicea în el o neliniştea şi bănuia că trebuie să aibă legătură cu ultimul caz la care şeful ei lucra asiduu: ameninţările la adresa lui Delyn Amiel.
    - Paul, dacă pot să te ajut cu ceva..., începu ea, dar cuvintele îi muriră pe buze când îi întâlni privirea îngheţată.
    - Da, poţi să-ţi iei lucrurile şi să te duci acasă. Dacă nu auzi de mine până la sfârşitul săptămânii viitoare, sună la acest număr - rosti el, îndulcindu-şi glasul - şi spune-le că ai nevoie de o slujbă.
    - Dar am o slujbă, protestă ea, încercând să-i ţină calea.
    Davisson se întoarse spre ea din cadrul uşii şi îi strânse uşor umărul.
    - La revedere, Joanna!

    Telefonul ţârâi scurt şi nu apucă să sune şi a doua oară, căci Klaus răspunse. La capătul liniei, Davisson, aproape isteric, cerea detalii cu privire la misiunea lor de filare a locuinţei familiei Amiel. Cu toate că omul nu-şi făcea decât datoria, răspunsurile sale nu erau suficient de satisfăcătoare pentru şeful său.
    "Nu înţelegi, Klaus. Trebuie să o scoateţi din casă!", ţipă Paul în receptor. "Am primit informaţii cum că ar fi în pericol. Nu îi putem risca viaţa."
    Angajatul său îşi eliberă aerul din piept cu un şuierat greoi. Era miezul nopţii, femeia probabil dormea, iar familia ei nici măcar nu ştia că este supravegheată; acestea fuseseră condiţiile contractului. Ce aveau să facă? Să sune la uşă şi să-şi ceară scuze, apoi s-o ia pe sus?
    "Alan îşi face rondul în jurul casei. Dacă ne dai undă verde, o săltăm fără să-i dăm prea multe explicaţii, apoi stabilim un punct de întâlnire."
    La capătul liniei se auziră doar câteva pârâituri scurte, ca şi cum semnalul s-ar fi întrerupt, apoi Davisson reveni la fel de precipitat ca înainte:
    "Doar luaţi-o. O să primiţi un mesaj cu detaliile." Un declic şi asta fusese tot. Ca şi cum conversaţia nici nu avusese loc.
   Klaus coborî din maşină şi, asigurându-se că nimeni nu-l pândeşte, luă din portbagaj un sac şi funia pe care o folosise cu câteva săptămâni mai devreme la tractatul maşinii unui coleg. O uitase acolo; acum îi părea bine că o făcuse. Delyn Amiel avea să se zbată.

    Ar fi trebuit să-i fie frică, dar mai degrabă îşi înconjurase umerii cu braţele de frig. Bănuia că nici el, orice ar fi fost bărbatul, nu se simţea în largul său, dar nu putea face nimic pentru a schimba situaţia. Fiecare era, oarecum, un intrus în spaţiul celuilalt. Bărbatul vorbi primul:
    - Vă rog să-mi primiţi scuzele, nu am vrut să vă sperii. Dar am văzut lumina aprinsă şi am vrut să verific...
    Delyn îşi strânse mai aproape de trup halatul din mătase. Regreta că nu îşi pusese ceva mai gros înainte de a ieşi pe terasă în aerul rece de octombrie, dar nu îşi imaginase că avea să se întindă la vorbă cu necunoscutul.
    - Ar trebui să mă tem? Vocea îi sunase spartă, distantă şi îşi imagină că-i lăsase necunoscutului o impresie foarte proastă despre sine.
    - Nu, nu aveţi de ce, se grăbi el s-o asigure. Paul a creat un program de pază, care vă este pus la dispoziţie în totalitate dumneavoastră.
    - Paul? Se cunoştea cu Davisson de aproape zece ani, de pe vremea când ducea cafele şi copia acte pentru asistentul şefului de investigaţii politice al Angelei Merkel şi, pe măsură ce ea înainta în funcţie, Paul Davisson îşi crea o echipă tânără şi dinamică. Drumurile li se întâlniseră de nenumărate ori, iar detectivul îi promisese un loc în compania lui atunci când ea se va fi săturat de mizeriile din politică. Cu toate că Delyn îl angajase de multe ori pentru a ancheta cazurile de corupţie asupra cărora ea nu se putea concentra în totalitate şi petrecuseră multe clipe împreună, încă nu putea să i se adreseze pe nume.
    - Sunt convinsă de asta, zâmbi ea amuzată. Nu vrei să intri? E prea frig pe terasă.
    Alan o privi cu interes, în special pentru că singurele sale contacte cu ceea ce însemna Delyn Amiel se făcuseră prin intermediul cazului pe care Paul Davisson l-il prezentase, precum şi tot ceea ce văzuse la televizor. Era magnifică, era umană, era curioasă. Putea să fie unul dintre cei care o ameninţau, şi cu toate acestea, femeia ieşise să se asigure că nu îi e prea frig.
    - În locul dumneavoastră aş fi chemat poliţia, îi mărturisi el. Nu aveţi nici o dovadă că sunt cine am spus că sunt.
    Aflată deja în pragul uşii, Delyn se întoarse spre el, lumina diafană învăluindu-i trupul din spate. Bărbatul o amuza. Desigur, îi trecuse şi ei prin cap faptul că ar fi putut fi unul dintre ei, dar de ce deranjul de a mai sta cu ea de vorbă? În momentul în care deciseseră s-o ameninţe cu moartea, ştiau cu cine aveau de-a face.
    - Nu mă tem, domnule. Nu sunt nici primii, şi sper că nu vor fi nici ultimii care îmi vor vrea răul. Pentru mine reprezintă un indice al "popularităţii" de care mă bucur în rândul politicienilor corupţi. Mă amuză să-i văd asudând de teamă că-şi vor pierde portofoliile, averile, relaţiile şi, de ce nu?, libertatea.
    Tăcu. Spusese prea mult, iar el cu siguranţă nu venise aici pentru a-i asculta pledoariile. Îi ură noapte bună şi îi întoarse spatele, apoi, dintr-o dată, lumina palidă a veiozei dispăru, urmată de stele, de vânt, de frig, de susurul crengilor copacilor lovindu-se unele de altele. Îşi simţi genunchii înmuiându-se şi pleoapele zbătându-se după o ultimă licărire de lumină, cuvintele murindu-i pe buze înainte de a-şi pierde cunoştinţa.

    - Ce naiba faci?! îi strigă Alan, repezindu-se s-o prindă în cădere.
    - Ordin de sus. Ajută-mă s-o leg şi s-o duc la maşină, mormăi Klaus aplecându-se asupra femeii căzute pe podeaua din lemn de cedru a terasei. Poate nu ar strica să-i luăm şi câteva haine...
    Alan îl privea confuz, pe măsură ce funia era înfăşurată în jurul taliei şi a încheieturilor mâinilor lui Delyn. Ceea ce făceau ei doi acum, oricât de nobil ar fi putut să sune, se numea răpire.
    - Klaus, dacă intrăm în casa asta, adăugăm şi încălcarea proprietăţii la acuzaţia de răpire. Iar Jacob Amiel nu este fiştecine, femeia asta pe care o legăm acum nu e una oarecare.
    Partenerul său îl privi strâmb, apoi îl îmbrânci furios spre uşa deschisă, cea care dădea în camera femeii.
    - Tocmai de aceea tu vei lua câteva haine, iar eu o voi conduce până la maşină. Va părea că din cauza stresului şi-a luat câteva zile libere. Oricum, mâine, după ce ne întâlnim cu Davisson, o să sune acasă, să-şi liniştească părinţii. Relaxează-te, omule, totul este sub control.

Prima zi: când Delyn decide să se ascundă de lume

    Delyn îşi privi chipul lunguieţ în oglindă, trecându-şi visătoare degetele prin părul blond-auriu. Rădăcinile poloneze îşi spuneau cuvântul, trupul înalt şi zvelt, oasele tari, chipul luminos o făceau plăcută. Cultă şi atentă cu cei din jur, provenind dintr-o veche familie evreiască, Delyn Amiel moştenise o avere considerabilă, un nume de inspiraţie divină şi un secret pentru care unii ar fi fost în stare să ucidă.

    Ridică absentă un flacon de pastile de pe marginea măsuţei de toaletă: Rivotril. Delyn nu cunoştea substanţele care compuneau medicamentele folosite în tratamentele psihiatrice, dar puţinul pe care îl putuse afla de la logodnicul său, renumitul neurochirurg Axel Plank, fusese satisfăcător. Rivotrilul conţinea benzodiazepină, utilizată în special pentru ameliorarea senzaţiilor de frică provocate de stres.
    Iar tânăra nu ar fi recunoscut niciodată faţă de apropiaţii săi că primise ameninţări cu moartea. Ultima tentativă de intimidare a şantajiştilor fusese cea de a-i accidenta uşor mama, chiar pe trecerea de pietoni. Femeia scăpase doar cu o sperietură zdravănă, dar pentru fiica acesteia mesajul fusese clar: dacă avea să continue investigaţia în legătură cu presupusul caz de corupţie al unui înalt consilier din cadrul Comisiei pentru Energie Atomică a Uniunii Europene, aveau să fie luate măsuri drastice. Doar simplul gând o făcu să se cutremure şi, cu mână tremurândă, îşi puse două pastile pe limbă.

    Închise ochii şi încercă să îşi golească mintea de gânduri. Detectivul particular cu care lucra din când în când la cazurile delicate o sfătuise să se mute din apartamentul ei din Hansaviertel înapoi în casa părintească din afara Berlinului, motivând că oamenilor lui le va fi mai uşor s-o păzească. Delyn acceptase mai degrabă pentru că ştia că Axel avea s-o viziteze mai rar.
    Îşi aranjă halatul de mătase, strângându-l mai bine pe lângă corp, şi îşi ciupi cu degete sigure obrajii, încercând să readucă puţină culoare în ei. Nu păcălea pe nimeni cu asigurările vehemente că totul este în regulă, mai ales pe mama sa, Erika, care o bănuia a fi suferindă de o boală gravă. Cât de eliberată s-ar fi simţit dacă le-ar fi putut împărtăşi şi lor temerile ei, dar Davisson o sfătuise să nu facă gesturi nesăbuite. Cu atât mai puţin nu trebuia să le ofere celor care o şantajau un motiv în plus să o facă să renunţe la cercetări.

    Zgomotul înfundat venind dinspre terasa de dincolo de ferestrele camerei sale o făcu să tresară nervos. Se ridică pripit de la măsuţa de toaletă şi, îndreptându-se spre fereastră, dădu cu grijă perdeaua la o parte. Cu spatele la ea, rezemat de balustradă, un bărbat fuma condescendent. Delyn se temu o secundă pentru viaţa ei, realizând apoi că probabil era mai bine păzită şi decât Angela Merkel. Curajoasă şi împinsă de la spate de curiozitatea care o caracterizase întotdeauna, deschise uşa şi păşi desculţă pe terasă.

Prima zi: când Alan o întâlneşte pe Delyn

    Alan stătea de câteva ore bune întins pe bancheta din spate a maşinii, când portiera şoferului se trânti cu violenţă. Nu-i plăceau oamenii pentru care obiectele doar serveau anumitor scopuri, dar uneori, să lucrezi cu brute era mai uşor decât să înveţi să zâmbeşti la comandă.
    - E rândul tău, îi aruncă nou-venitul peste umăr, scoţând pachetul de ţigări din haină şi aprinzându-şi una cu o mişcare precisă, vizibil studiată, a degetelor.
    Colegul său îl urmări preţ de câteva clipe, apoi, trecându-şi palmele peste faţă, în încercarea de a-şi alunga somnul, apoi, cu o săritură plină de nerv, ieşi din maşină. În ultimele zile se mai încălzise, dar era totuşi sfârşitul lui februarie si iarna nu părea să lase locul atât de aşteptatei primăveri. Făcu câţiva paşi pe lângă Sedanul de serviciu, cât să-şi dezmorţească picioarele, apoi, asigurându-se că nu e nimeni care să-l urmărească cu privirea, trecu strada în fugă.

    Casa familiei Amiel era ascunsă în spatele unui pâlc de mesteceni, faţada victoriană neputând fi zărită din stradă. Din cauza asta putea fi considerată o ascunzătoare potrivită pentru cineva care voia să dispară pentru o vreme din viaţa publică, transformând totodată locul în cea mai dificilă citadelă pe care oamenii lui Paul Davisson o avuseseră de apărat până atunci.
    Alan călcă apăsat pământul de sub mesteceni, pe măsură ce se apropia de casă. Îşi privi ceasul de la mână şi deduse că datorită orei înaintate, cei din casă ar fi trebuit să fie adormiţi de mult. Atunci de ce se zărea o pâlpâire de lumină la primul etaj, dincolo de terasă? Traversă în fugă curtea principală, apoi, dintr-o săritură se agăţă de pilonii laterali. Se sprijini în antebraţe şi, cu o uşoară balansare, reuşi să-şi arunce tot corpul, cu o bufnitură, pe podeaua din bârne de cedru a terasei.
    Bănui că îşi făcuse anunţată prezenţa şi nu dori să semene spaimă în sufletele membrilor familiei Amiel mai mult decât o făcuseră nenorociţii împotriva cărora fusese angajat. Încercă să se relaxeze aprinzându-şi o ţigară, rezemându-şi coatele de balustrada îngheţată şi expirând fumul aromat spre vârfurile copacilor. Nu îi întâlnise niciodată pe oamenii care îl angajaseră pe Davisson, iar restul echipei acestuia se ocupa în special cu munca de jos. Dar asta nu însemna că nu citea ziarele.
    Prima slujbă a lui Delyn Amiel fusese cea de PA a şefului de investigaţii politice al Angelei Merkel pe vremea când încă mai era ministrul Mediului şi al Siguranţei Nucleare. Perseverentă şi descurcăreaţă, unica fiică a unui bancher cu rădăcini evreieşti ajunsese reprezentanta Germaniei în cadrul Comisiei pentru Energie din interiorul Consiliului European la nici 27 de ani. Nu era de mirare că unii voiau s-o vadă moartă.

    Uşa de sticlă se deschide cu un scârţâit uşor, aproape imperceptibil, iar Alan putu să ghicească, după lipăitul scurt, că persoana care ieşise din casă era desculţă. Aruncă ţigara pe jumătate fumată peste balustradă şi se întoarse răbdător. Avea să facă primul contact cu prada lui.