Prima zi: când Delyn decide să se ascundă de lume

    Delyn îşi privi chipul lunguieţ în oglindă, trecându-şi visătoare degetele prin părul blond-auriu. Rădăcinile poloneze îşi spuneau cuvântul, trupul înalt şi zvelt, oasele tari, chipul luminos o făceau plăcută. Cultă şi atentă cu cei din jur, provenind dintr-o veche familie evreiască, Delyn Amiel moştenise o avere considerabilă, un nume de inspiraţie divină şi un secret pentru care unii ar fi fost în stare să ucidă.

    Ridică absentă un flacon de pastile de pe marginea măsuţei de toaletă: Rivotril. Delyn nu cunoştea substanţele care compuneau medicamentele folosite în tratamentele psihiatrice, dar puţinul pe care îl putuse afla de la logodnicul său, renumitul neurochirurg Axel Plank, fusese satisfăcător. Rivotrilul conţinea benzodiazepină, utilizată în special pentru ameliorarea senzaţiilor de frică provocate de stres.
    Iar tânăra nu ar fi recunoscut niciodată faţă de apropiaţii săi că primise ameninţări cu moartea. Ultima tentativă de intimidare a şantajiştilor fusese cea de a-i accidenta uşor mama, chiar pe trecerea de pietoni. Femeia scăpase doar cu o sperietură zdravănă, dar pentru fiica acesteia mesajul fusese clar: dacă avea să continue investigaţia în legătură cu presupusul caz de corupţie al unui înalt consilier din cadrul Comisiei pentru Energie Atomică a Uniunii Europene, aveau să fie luate măsuri drastice. Doar simplul gând o făcu să se cutremure şi, cu mână tremurândă, îşi puse două pastile pe limbă.

    Închise ochii şi încercă să îşi golească mintea de gânduri. Detectivul particular cu care lucra din când în când la cazurile delicate o sfătuise să se mute din apartamentul ei din Hansaviertel înapoi în casa părintească din afara Berlinului, motivând că oamenilor lui le va fi mai uşor s-o păzească. Delyn acceptase mai degrabă pentru că ştia că Axel avea s-o viziteze mai rar.
    Îşi aranjă halatul de mătase, strângându-l mai bine pe lângă corp, şi îşi ciupi cu degete sigure obrajii, încercând să readucă puţină culoare în ei. Nu păcălea pe nimeni cu asigurările vehemente că totul este în regulă, mai ales pe mama sa, Erika, care o bănuia a fi suferindă de o boală gravă. Cât de eliberată s-ar fi simţit dacă le-ar fi putut împărtăşi şi lor temerile ei, dar Davisson o sfătuise să nu facă gesturi nesăbuite. Cu atât mai puţin nu trebuia să le ofere celor care o şantajau un motiv în plus să o facă să renunţe la cercetări.

    Zgomotul înfundat venind dinspre terasa de dincolo de ferestrele camerei sale o făcu să tresară nervos. Se ridică pripit de la măsuţa de toaletă şi, îndreptându-se spre fereastră, dădu cu grijă perdeaua la o parte. Cu spatele la ea, rezemat de balustradă, un bărbat fuma condescendent. Delyn se temu o secundă pentru viaţa ei, realizând apoi că probabil era mai bine păzită şi decât Angela Merkel. Curajoasă şi împinsă de la spate de curiozitatea care o caracterizase întotdeauna, deschise uşa şi păşi desculţă pe terasă.

Prima zi: când Alan o întâlneşte pe Delyn

    Alan stătea de câteva ore bune întins pe bancheta din spate a maşinii, când portiera şoferului se trânti cu violenţă. Nu-i plăceau oamenii pentru care obiectele doar serveau anumitor scopuri, dar uneori, să lucrezi cu brute era mai uşor decât să înveţi să zâmbeşti la comandă.
    - E rândul tău, îi aruncă nou-venitul peste umăr, scoţând pachetul de ţigări din haină şi aprinzându-şi una cu o mişcare precisă, vizibil studiată, a degetelor.
    Colegul său îl urmări preţ de câteva clipe, apoi, trecându-şi palmele peste faţă, în încercarea de a-şi alunga somnul, apoi, cu o săritură plină de nerv, ieşi din maşină. În ultimele zile se mai încălzise, dar era totuşi sfârşitul lui februarie si iarna nu părea să lase locul atât de aşteptatei primăveri. Făcu câţiva paşi pe lângă Sedanul de serviciu, cât să-şi dezmorţească picioarele, apoi, asigurându-se că nu e nimeni care să-l urmărească cu privirea, trecu strada în fugă.

    Casa familiei Amiel era ascunsă în spatele unui pâlc de mesteceni, faţada victoriană neputând fi zărită din stradă. Din cauza asta putea fi considerată o ascunzătoare potrivită pentru cineva care voia să dispară pentru o vreme din viaţa publică, transformând totodată locul în cea mai dificilă citadelă pe care oamenii lui Paul Davisson o avuseseră de apărat până atunci.
    Alan călcă apăsat pământul de sub mesteceni, pe măsură ce se apropia de casă. Îşi privi ceasul de la mână şi deduse că datorită orei înaintate, cei din casă ar fi trebuit să fie adormiţi de mult. Atunci de ce se zărea o pâlpâire de lumină la primul etaj, dincolo de terasă? Traversă în fugă curtea principală, apoi, dintr-o săritură se agăţă de pilonii laterali. Se sprijini în antebraţe şi, cu o uşoară balansare, reuşi să-şi arunce tot corpul, cu o bufnitură, pe podeaua din bârne de cedru a terasei.
    Bănui că îşi făcuse anunţată prezenţa şi nu dori să semene spaimă în sufletele membrilor familiei Amiel mai mult decât o făcuseră nenorociţii împotriva cărora fusese angajat. Încercă să se relaxeze aprinzându-şi o ţigară, rezemându-şi coatele de balustrada îngheţată şi expirând fumul aromat spre vârfurile copacilor. Nu îi întâlnise niciodată pe oamenii care îl angajaseră pe Davisson, iar restul echipei acestuia se ocupa în special cu munca de jos. Dar asta nu însemna că nu citea ziarele.
    Prima slujbă a lui Delyn Amiel fusese cea de PA a şefului de investigaţii politice al Angelei Merkel pe vremea când încă mai era ministrul Mediului şi al Siguranţei Nucleare. Perseverentă şi descurcăreaţă, unica fiică a unui bancher cu rădăcini evreieşti ajunsese reprezentanta Germaniei în cadrul Comisiei pentru Energie din interiorul Consiliului European la nici 27 de ani. Nu era de mirare că unii voiau s-o vadă moartă.

    Uşa de sticlă se deschide cu un scârţâit uşor, aproape imperceptibil, iar Alan putu să ghicească, după lipăitul scurt, că persoana care ieşise din casă era desculţă. Aruncă ţigara pe jumătate fumată peste balustradă şi se întoarse răbdător. Avea să facă primul contact cu prada lui.